Despre arta naivă, periodic… Un salon de primăvară

          Artiştii de Salons ai lui Diderot lucrau un an cu gîndul numai la impactul pe care lucrările lor îl vor avea la marele eveniment anual. Mai tîrziu, dorinţa nestrămutată a lui Édouard Manet va fi ca lucrările lui să fie primite la Salonul oficial, niciodată n-a acceptat, pînă la capăt, că este un impresionist şi nu un artist de Salons. Organizarea unui salon, paradoxal unul al artei naive, primavara la Bacău, ni se pare salutar şi, cu acest text, de salutat, acestea, amîndouă,  în măsura cu care istoriografia oficială ignoră, de obicei,  acest fenomen artistic cu totul particular. Cîtă vreme însă teoreticienii artelor nu vor răspunde definitiv la dilema: ars una?, – este, cuprinzătoare, o singură artă –, prin: sînt mai multe acut despărţite, cîtă vreme nu vor fi ireductibil despărţite artele, putem crede cu legitimitate că Salomia Andronic, de la Răcăciuni, a pictat un an cu gândul numai la Salon.

          Ereticul împărat Friedrich al II-lea Hohenstaufen a gîndit, acum aproape un mileniu, un experiment care să vădească originaritatea limbilor pămîntului. A izolat de glasuri contemporane urechile unor copii nou-născuţi şi a aşteptat, răbdător, primele cuvinte ale acestora; credea că vor fi în greacă, latină sau, cel puţin, arabă; n-au fost… Pictura naivă ascunde în premizele sale o prejudecată similară: existenţa unui limbaj originar al picturii, existenţa unui timp paradisiac al picturii, de presupus, preacademic. Astfel, putem crede că „naivii” sînt artiştii al căror talent ingenuu este întreg, nealterat de tipul de învăţămînt şi convenţii academice. Mai este nevoie doar de un regizor discret, care eventual să facă şi distribuţia, pentru acest spectacol de neorealism (numai în sensul oferit de dicţionarul de cinema !…). La Bacău, pictorul Ilie Boca şi-a asumat acest experiment.

          Prima în definirea unui ipotetic cum al  artei naive, în general,  şi lucrărilor premianţilor de la acest Salon, în special, este oroarea pentru locul gol . Aşa numitul horror vacui al portalurilor romanice sau frica de gol care îl copleşea pe şlefuitorul de piatră medieval, care umplea grăbit spaţiile largi ale timpanelor cu fiinţe invazive şi  duhuri puţin elaborate, este aceeaşi cu  teama pictorului naiv că nu va ocupa tot cîmpul propus, teama că nu va  arăta toate detaliile  si într-un fel povestea din tablou nu va avea calitatea adevărului complet. Astfel ca povestea tabloului sa nu aibă cusur narativ.

Povestea  constituie „ce”-ul artei naive. Aceasta este de fapt diferenţa specifică, înnăuntrul marii arte. Cealaltă, pictura de tip cult, se referă la sine, se reprezintă pe sine şi îşi cercetează cu nelinişte mijloacele de expresie. Pictura naivă nu are nici o astfel de problemă de autoreferenţialitate, ea doar povesteşte cu voioşie şi, dacă a putut să comunice, mediile nu mai sînt neesenţiale sau, cel puţin, neinteresant de sondat pentru pictor şi, egal, pentru privitor.

Pentru expozanţii Salonului Artei Naive pictura nu este decît excelentul mijloc de a reproduce, discursiv, povestea, de fapt, poveştile  – anecdotice, universale, triste, vesele, melancolice sau, mai ales, ironice. Odată deprinsă tehnica tabloului, problemele plastice devin, cel mult, egale cu problemele narative. Astfel, convenţia uniperspectivei este abandonată, într-o manieră similară gramaticii cubiste şi, vom vedea, spre a înţelege, deodată, în tablou, faţa şi dosul aceluiaşi personaj burlesc. Practic, convenţia timpului şi spaţiului unic al subiectului este destrămată în favoarea unui  realism magic, chagallian aproximativ. La fel, convenţia despre reproducerea la scară a motivelor este înlocuită de dimensionarea şi interpretarea simbolică a acestora, figură de stil de sorginte tradiţională .

Salomia Andronic, spre exemplu, istoriseşte numai cu sinceritate şi fără falsă nostalgie. Personajele ei nu au de ce să fie îmbrăcate în costume tradiţionale, costumele tradiţionale nu mai există decât în pictura naivă, crede pictoriţa de la gura Răcăciunei. Personajele ei nu sunt la horă, hora nu mai există decît în pictura naivă. Îmbrăcată în rochie de stambă, „La marginea pădurii”, desculţă, o femeie este smintită de curajul unei vulpi care i-a furat, ziua, o găină, atît, nimic strident, nimic festivist. Nu cum a fost, nu cum ar trebui să fie, nu cum i-ar place; Salomia Andronic povesteşte sincer şi firul de adevăr banal are o putere copleşitoare. Aceasta ni se pare şansa singură a picturii naive, ea trebuie să ocolească ispita falsului festivism, retorica valorilor tradiţionale pierdute şi, mai ales, dulceagul gust comun.

 

Iulian BUCUR, etnolog

Publicat de:

admin

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate ca (obligatorii):

Articole asemănătoare

OBIECTIV

Arta naivă e inocenţa primară ce (re)descoperă lumea. Arta naivă filtrează universul prin ochii plini de candoare ai artiştilor. Arta naivă, prin vitalitatea ei cromatică ce provine din oglinzile sufletului, ne redă copilăria şi… naivitatea. Sperăm ca într-un viitor nu foarte îndepărtat, arta naivă să-şi ocupe binemeritatul rol în cadrul ARTEI !

Apariții în presă

Calendar

decembrie, 2018
D L Ma Mi J V S
« Oct    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Comentarii recente

Înapoi sus