Definiţii… naive: arta naivă în România

Trebuie spus de la bun început că e dificil de dat o definiţie „artei naive”. Până şi The Oxford Dictionary of Art and Artist o înscrie într-un registru destul de vag, notând că avem de a face cu un termen aplicat picturii – şi într-o măsură mult mai mică sculpturii – realizate în „societăţile deja sofisticate” de către artişti „fără abilitatea unor reprezentări convenţionale”. Recunoscută critic şi luată în serios odată cu Henri Rousseau – Vameşul, arta naivă surprinde înainte de toate prin relaţionarea ei specifică faţă de calităţile formale ale artei şi mai cu seamă prin „nonşalanţa” cu care se desprinde de regulile perspectivei. Aceasta nu există, ori funcţionează după un crez specific fiecărui artist, planurile compoziţionale dispar, culoarea nu pierde sau nu câştigă în intensitate, detaliile sunt uniforme dezvoltând o aceeaşi energie indiferent de poziţionarea în cadrul vizual. E, în arta naivă, o stranietate a tot ceea ce ştim „academic” despre pictură ori sculptură care fascinează şi subjugă. Această obsesie a detaliului l-ar putea defini pe artist drept unul care pictează ceea ce ştie despre lume nu ceea ce vede în acel moment. Lumea artei naive pare mereu aşezată, liniştită iar folosirea culorilor vii ne trimite şi ea cu gândul la culorile elementare care nu mai pot fi descompuse, care în sine alcătuiesc universul coloristic în care ne mişcăm. Vorbind despre „fantezia secătuită a omului contemporan”, Victor Ernest Maşek preciza că „în mijlocul său se ridică contururile diafane ale Insulei Naivilor.”

 

Arta naivă – există tendinţa în ultima vreme de a evita acest termen, oarecum peiorativ, de înlocuire a lui cu cel de artă spontană – e poate cea mai legată dintre toate formele de artă de lumea în care artistul trăieşte. Există o specificitate a toposului şi a ethosului care face imediat recognoscibilă zona de spiritualitate căruia îi aparţine artistul. Această caracteristică se aplică şi artei naive româneşti. Cu siguranţă unul dintre cei mai cunoscuţi artişti naivi este Stan Ioan Pătraş, creatorul crucilor din Cimitirul Vesel de la Săpânţa, care a început să lucreze încă din 1934-1935. Descoperit în 1969, când a şi expus pentru prima dată la Casa Scriitorilor din Bucureşti, Ion Niţă Nicodim din Brusturi (azi se vorbeşte chiar de o „şcoală de pictură naivă” existentă în acest sat) pare să fie primul care i-a obligat pe Petru Comarnescu şi George Macovescu să facă diferenţa dintre acest tip de artă, arta naivă, de ceea ce s-a considerat a fi până atunci artă populară.

 

Această inadaptare la canon, dublată de o sinceritate a receptării transformă operele „naive” în captivante poveşti plastice. E, repet, un divorţ de canon dar nu de valoarea artistică. Lipsa de tehnică e compensată de o nestăvilită bucurie de a lucra, bucurie pe care nu ai cum să nu o simţi şi tu, ca privitor. La mulţi artişti naivi putem vorbi chiar de un rafinament al abordării plastice, de subtilităţi nu departe de cele ale artei „şcolite”. Poate că arta naivă nu are „istorie” în sensul clasic al cuvântului, şi nici nu ar avea cum să aibă. Cu siguranţă nu are curente, tendinţe, direcţii. Are doar exponenţi. Reprezentanţi. Unii de o incontestabilă valoare.

 

Este, să recunoaştem, reconfortant să te retragi din când în când în această Insulă a Naivilor propusă de toţi cei pomeniţi mai sus. Să renunţi la arheologia ideatică pe care o presupune vizitarea oricărei expoziţii de pictură şi să te laşi cuprins de bucuria simplă de a privi, de această simplitate nativă, pură. Din când în când, simpla bucurie a ochiului ar trebui să ne fie de ajuns…

 

Aurel CHIRIAC, director Muzeul Ţării Crişurilor

01-Aurel Chiriac

Publicat de:

admin

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate ca (obligatorii):

Articole asemănătoare

Înapoi sus