Satul meu ca o icoană

Dacă, aşa cum se spune chiar în această carte, „paşii omului ajung acolo unde dictează Dumnezeu”, atunci pot spune că, pentru mine, Luncani înseamnă „lada de zestre”, cu obiceiuri, datini, tradiţii şi dealul mănăstirii, locul sfînt al naşterii, locul copilăriei pe care-l port în suflet, ca pe o icoană, oriunde mă duc, şi începutul unei vieţi binecuvîntate de Providenţă, în care am căutat să transform harul cu care am fost înzestrat ca pictor în dar pentru semenii mei şi în necontenită invitaţie la credinţă şi iubire. Ce altceva poate fi lumea din pînzele mele decît o întîlnire cu neprihănirea copilăriei din sufletul nostru, cu surîsul limpede şi senin, fidel unui umor ce loveşte dar nu răneşte, căci mai degrabă el celebrează puterea noastră de a ne veseli, de a ne bucura în faţa personajelor pitoreşti şi a poveştilor sprinţare ale satului meu, ale satului romînesc de ieri, din lumea lui Creangă, ale satului de astăzi, poate mai sărac în obiceiuri şi snoave, ale satului cel prezent mereu în sufletul nostru, spre a dăinui şi a-şi apropia meritul eternităţii.

Amintirea uliţelor pline de colb, scăldate în dogoarea soarelui vrednic şi el de iubire, ori în mantia albă a iernilor înveselite de colindători, este mereu străjuită în memoria mea de dealurile vecine, cu numele Pleşa, Tocila şi Chicirea, Vascana, Roşca, Slatina, Poiana Mărului (unde tata cu moş Ghiţă, fratele lui, au dat o petrecere cu toţi cei care plecau pe front, de a ţinut trei zile), Dealul Mănăstirii, cel legat de un vechi monument monahal, cu numele Vovidenia (cînd eram copil, mă hârjoneam prin clopotniţă, iar astăzi îmi este subiect de pictură, cu cele trei bucurii ale vieţii omului – naşterea, nunta, înmormîntarea –, părintele paroh Vasile Gînju, verişor după bunicii noştri, fiind şi sfătuitorul meu). Toate aceste dealuri, menite să-ţi ridice privirea către înaltul ceresc încă de la primul cântat al cocoşului şi până în amurgul întoarcerii vitelor de la păşune, îşi află o sfîntă însoţire în mintea mea cu bisericile ridicate de înaintaşii noştri, spre tihnită şi fericită iluminare, ca prinos de bogăţie pentru minte şi suflet. Mă gîndesc, mai ales, la biserica Sfinţii Voievozi-Vovidenia, cea din lemn de stejar, mutată  la 1777. Nu pot uita cuvintele pline de tîlc dintr-un film al marelui regizor Tarkovski, unde un personaj se întreba: „Ce rost mai are un drum, dacă el nu duce la o biserică ?” Aş putea gîndi, aşadar, că dealurile şi bisericile satului meu sînt îngemănări între înălţimile create de natură şi cele făcute de oameni, spre a ne bucura privirea şi sufletul de credinţă, de respect pentru miracolul vieţii.

Tot ce vedeţi în pînzele mele, de la vesela şi aparent neobişnuita vecinătate dintre gospodarii satului şi lighioanele din ogradă, pînă la sărbătorile naşterii, ale botezului şi ale nunţii, ori la obiceiurile de înmormîntare, toate isprăvile eroilor mereu tînărului Ion Creangă, dar şi peripeţiile mai noi, îşi află rădăcinile în lumea satului copilăriei mele, ca o icoană vie, născătoare de armonie şi de împlinita nevoie a rîsului sănătos, grăbit să alunge norii durerilor şi ai îndoielii. Aceasta este raţiunea artei mele, pe care, cu modestie, dar şi cu perseverenţă, am deprins-o ca elev la Şcoala populară de artă şi m-am străduit, la rândul meu, să o sădesc în mintea şi sufletul elevilor mei, de la Palatul copiilor, de la Şcoala de arte şi meserii Bacău, în taberele de creaţie de la Muzeul Satului din Bucureşti etc.

Titlurile de fiu de onoare al satului (azi uliţa unde m-am născut îmi poartă numele), al comunei Mărgineni, apoi al oraşului Bacău şi al judeţului Bacău, de care mă leagă şi recunoştinţa învăţămintelor dobîndite în atelierul prestigiosului pictor Ilie Boca şi de la regretatul pictor Velea Gheorghe, numeroasele premii obţinute la Saloanele naţionale, dinainte şi după 1989, iar mai tîrziu la importante confruntări internaţionale, urmate de expoziţii personale, taberele de creaţie naţionale şi internaţionale, aşa cum au fost acelea din Italia, Belgia şi Franţa, filmele ca În pădurea cea stufoasă, realizat de Studioul „Al.Sahia”, în regia lui Titus Mesaroş, sau acela datorat cineclubului din Bacău (regizor Vladimir Lukaveski),  m-au onorat şi mi-au răsplătit aşteptările. Ele nu m-au făcut o clipă să uit tot ce datorez dragilor şi regretaţilor mei părinţi, Ioan (Nicu) şi Virginia (născută Popa), familiei, prin fiul meu Adrian, soţia lui Adriana şi nepoţelele Alexandra şi Ioana, dar şi apropiaţilor mei, sora Maricica, naşii Rusu Gheorghe şi Viorica, Popa Costică şi Lucreţia (care mai în glumă, mai în serios a spus, cînd eram copil, că voi ajunge un mare pictor), vărul Ioan Luca, verişoara Nuţa Nour, socrii mei, Aurelia si Gheorghe Vintilă (mereu mîndri de mine şi gata de calde încurajări), dascălilor de la noi din sat, domnul Hereţiu, doamna Caşcaval, doamna Jerghiuţa, oamenii care m-au încurajat şi mi-au conferit apoi însemnele preţuirii artei mele. Acestea mi-au sădit în suflet o bucurie rară, ivită din sentimentul demnităţii unui fiu al Luncanilor, care a reuşit să ducă în Parlamentul european de la Bruxelles şi la Strasbourg, cît şi pe toate cele cinci continente, ceva din lumea acestui sat, din fibra umorului românesc, din neastîmpărul imaginaţiei iscoditoare a picturii naive, atît de generos reprezentată pe plaiurile moldave şi identificată adeseori cu marile căutări şi împliniri ale artistului Ioan Măric (zis Bădiţa), satisfacţia celui mai exigent critic al artei mele, prea buna Niculina, soţia mea, „şefa”, care a fost, este şi va fi alături de mine, cel mai bun sfătuitor .

Aceste gînduri şi cele cîteva imagini însoţitoare de lucrări ale mele, ca mărturie pentru harul dat de Dumnezeu şi bucuria de a le oferi semenilor, se înfăţişează şi ele în cartea închinată satului Luncani (consemnat într-un document emis de domnul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, la 6 aprilie 1560), tot ca un onest semn de respect, de preţuire şi de iubire pentru locul natal şi pentru oamenii lui, pentru ceilalţi fii de onoare ai satului nostru, pentru toţi trăitorii de pe meleagurile moldave şi pentru cititorii care se vor învrednici să afle despre noi şi despre neostenita noastră credinţă în bine şi frumos. Altfel, ce rost ar avea toate aceste strădanii, dacă ele nu ar da seama de vocaţia binelui şi a frumosului, cu care ne-am născut, de nevoia de „a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi” şi, nu în ultimul rând, de a descoperi în bucuria rîsului cîte ceva din puterea noastră miraculoasă de a ne elibera de fantasmele răului şi a ne pregăti pasul spre a urca, fie voios fie anevoios, către înălţimile create de natură şi de cei mai vrednici semeni înzestraţi cu credinţa în bunul Dumnezeu.

Ioan „Bădiţa” MĂRIC, pictor de artă naivă

Publicat de:

admin

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate ca (obligatorii):

Articole asemănătoare

Înapoi sus