Început: … în stil modern

Rousseau Vameșul a pictat Portret de femeie în 1895. Picasso l-a cumpărat pentru 5 franci de la un negustor de vechituri, care îl vindea pentru a fi răzuit și repictat. Este 1908. Pentru acest tablou, Picasso organizează celebrul banchet la care participă pictori, poeți, muzicieni importanți din Paris și Apollinaire. ”Rousseau, fericit şi blând, a cântat la vioară şi ne-a povestit nişte piese pe care le scrisese şi ne-a relatat amintirile lui din Mexic” povestește Gertrude Stein. Atunci, de pe tronul pregătit, sibilinic, i-a zis lui Picasso că ei sunt cei mai importanți artiști ai vremii: tu in stil egiptean, eu în stil modern.
Toată această atmosferă de sărbătoare, această celebrare a artei naive de către arta oficială, aceasta reciprocă legitimare se repetă de atunci, de la întâlnirea din atelierul din Montmartre, se repetă la fiecare nouă expoziție de artă naivă, deschisă în orice galerie din orice colț al lumii, prilej de întâlnire și de cumpănire între cele două sau mai multe chipuri ale artei. Peste un secol și puțin, Festivalul Național de Artă Naivă de la Oradea, din toamna anului trecut, așa cum a fost, ca o celebrare şi legitimare în faţa comunității, a fost parte din eterna poveste a artei naive.

La noi: …în legătură cu originea lor romană

În obișnuita ceartă dintre ”arta pentru artă” și ”arta angajată” istoriografia de artă românească a folosit probabil pentru prima dată, pe la începutul secolului XX, noțiunea de artă naivă. Marin Simionescu Rîmniceanu care scria la Luceafărul și Garabet Ibrăileanu de la Viața Romînească sunt la 1906, de o parte și de alta a Carpaților neașteptat de permeabili, protagoniștii disputei. Rîmniceanu este cel care se folosește, dar altfel decât noi azi, de categoria naivului pentru a defini ”adevărata artă, născută numai din necesitatea artistului de a-şi descărca inima de un prisos de simţire, de a cristaliza o lume de imagini, nu vrea să ştie prea mult de public”.
Astfel că, la 1911, primul dintre naivii clasici, Henri Rousseau, era socotit încă de Noua Revistă română a lui C. Rădulescu Motru doar ca ”ciudatul pictor care mai avea şi meseria de păzitor la barieră”.
Noțiunea de artă naivă, în accepţiunea clasică, a intrat în vocabularul istoriografiei românești pe la 1938, atunci când Jacques Lassaigne, bunul cunoscător al artei noastre, în Revista Fundațiilor Regale, într-un text despre arta americană, face o comparație între pictura naivă franceză și pictorii americani. Pictura naivă franceză avea, după Lassaigne, mai multă grație, mai multă poezie, mai mult geniu.
La 1943, Coriolean Pietreanu, în Arta românească din Transilvania, folosește termenul în discuție în legătură cu pictura secularelor biserici de lemn. Îl citează pe M. I. Boldenyi care pe la 1851 scria că ”oricât de naive și grosolane ar fi aceste picturi, ele nu dovedesc mai puțin un anumit gust pentru artele frumoase la Români, pentrucă ele sunt executate de țărani simpli. Această dispoziție a Românilor stă evident în legatură cu originea lor romană.”

Aici aproape: un caz exemplar

Propunerea pe care o face Iugoslavia lumii artistice după Al Doilea Război Mondial este în deplină concordanță cu crezul politic al acestei țări: nealinierea. Deja se consumase conflictul dintre realismul socialist propus de Uniunea Sovietică și expresionismul abstract american susținut (a se citi: controlat) de serviciile secrete pe meridianele culturale ale globului. Fusese o confruntare ambiguă între constrîngeri și libertăți niciodată absolute. Iugoslavia, țară nealiniată din 1961, cu suficiente ambiții politice, (re)aduce în fața lumii artistice un model aproape uitat după război, pictura naivă. Iugoslavia rurală, devastată, sinucigaşă în război, încearcă să-și agrege limbile, religiile, naționalitățile prin acest drept etern la naivitate. Femeile din Uzdin, cu numele lor românești, mărturisesc această idee.

Ion Niţă Nicodin cu neamurile sale

Ion Niţă Nicodin este pictorul din Brusturi, Arad, despre care spun unii istorici că este o piatră de hotar pentru arta naivă din România. Este piatră de hotar între ţăranii din veac, cei care își pictau lada de zestre și zugrăveau icoana pe glajă, şi pictorii naivi cei care-și celebrează și-și legitimează harul în săli de expoziţie. Ion Niţă Nicodin a expus la Casa Scriitorilor, în 1969, și sofisticata lume bucureșteană a realizat imensele resurse estetice ale artei naive, ale artei țăranilor a căror lume începea iremediabil să se destrame. Ion Niţă Nicodin cu neamurile sale au format Şcoala din Brusturi într-o vreme când titoismul nu mai era o erezie, ba dimpotrivă, când România își redescoprea singurul vecin cu care și-ar fi dorit să semene.
Şcolile populare de artă, din orașele României, conduse de artiști plastici consacraţi, absolvenți de academii de arte, şi-au asumat, în chip paradoxal, descoperirea candidaților, încurajarea și păstrarea tezaurului lor de naivitate (fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei vor vedea…spune Scriptura). Candidați au fost țăranii țărani, dar cei mai mulți au fost țaranii mutați la oraș cu nostalgiile lor cu tot.
Au urmat expoziții, cea mai mare, nu întâmplător, la Arad, 1976, s-a numit Salonul Național de Artă Naivă. A început ceea ce s-a numit Cîntarea României. Spiritul ei nu a fost, așa cum ar părea, favorabil naivilor. Mai întâi i-a numit, cu limba de lemn a epocii, ”amatori”, adică a încercat să-i angajeze, să le ia, ultima, diferența specifică. A urmat, inevitabil, disprețul ”profesioniştilor”, de care naivii aveau nevoie spre reciprocă celebrare și legitimare. În 1989 se înființa Asociația Artiștilor Plastici Amatori. A trăit mai puțin de un an.

În formă de poveste

Festivalul Naţional de Artă Naivă de la Oradea a fost un moment important în această înșiruire de ani și locuri. A fost relevant prin dimensiune și calitate, în formarea unei juste vederi asupra a ce (mai) este azi arta naivă și asupra a ce urmează. A fost folositor artiștilor pentru că s-au întâlnit și și-au formulat dezideratele şi le-au încredințat unei asociații ambițioase, Asociația Artiștilor Naivi din România, organizaţie care la ora apariţiei acestor rânduri a realizat deja o a doua ediţie a festivalului. Dar a fost util și cetății care i-a chemat și i-a văzut pe artiștii naivi, și a lăsat pe cenușiul cotidian să se coaguleze o pată de culoare în formă de poveste, despre un vis pe care avem voie să-l trăim cu toții.

Iulian Bucur, critic de artă