In cartea sa Zoomenirea, Desmond Morris foloseşte aceasta sintagma : “adultul copilăros.” “Pentru copil -spune el- practic orice acţiune pe care o întreprinde e o nouă invenţie. Naivitatea lui faţă de mediul în care trăieşte îl forţează mai mult sau mai puţin să fie într-un proces continuu de inovare. Totul e nou pentru el. Fiecare joc este o călătorie de explorare. ”Parafrazându-l pe Morris, pentru un artist naiv fiecare imagine, fie ea pictată sau sculptată, e o călătorie de explorare. Lumea întregă e o grădină edenică ce e cercetată cu încântarea, mirarea şi prospeţimea primei zile a Facerii. De fiecare dată, totul e nou, primenit, nemaivăzut. Două par a fi motoarele care le permit această explorare continuă: timpul şi energia. Nu ştiu cum se face, dar artiştii naivi par a avea un timp al lor, cu o cadenţă şi fluenţă aparte, un timp ce generează punctiform spaţiul, îl ordonează şi îl conturează, făcîndu-l egal cu sine în orice punct al său. Fiecare particulă din imaginile lor este echidistantă faţă de un centru nevăzut, aflat undeva în afara tabloului, chiar şi în afara creatorului lui. Dacă privim în ansamblu, imaginile artiştilor naivi sunt redate, în majoritatea covârşitoare a lor, din perspectivă plonjantă. Ele sunt proiecţia unei viziuni din înaltul cerului, lipsite de patos, de emoţii anume. Toate personajele au un zâmbet etern întipărit pe chipul lor candid, asemeni imaginilor ce vin spre noi din timpurile arhaice ale oricărei culturi. Din leagănul ei.

Personajele ce animă orice imagine din arta naivă nu transmit emoţii personale, nici ale lor, nici ale creatorilor lor. Dar ele nu sunt nici arhetipale, adică nu au un cifru simbolic în constituţia lor genuină, deci nu au nici gravitatea „semnelor cerului”. Desigur, îl pot conţine tangenţial, dar nu în mod constitutiv. Aici apare genul proxim în raport cu arta plastică, dar şi diferenţa specifică în raport cu arta populară. Creaţiile artiştilor naivi se situează undeva în locul geometric dintre aceste două lumi ale imaginarului. Ei sunt autentici precum artiştii populari, dar nu au harul şi menirea lor de a coda universul şi de a-l transmite precum un limbaj sacru. Ei sunt creativi precum artiştii plastici, dar, fiind plasaţi în afara legilor academice ale limbajului vizual, au acces la izvoarele prime ale acestui limbaj prin însăşi libertatea de mişcare a inocenţilor. Ei simt, ca nimeni alţii, că duhul bate unde vrea el. Libertatea lor creativă e fără egal. Prin faptul că şi-au păstrat sufletul de copil, veşnic mirat de frumuseţea acestei lumi, incapabili să vadă urîtul sau obscenul, artiştii naivi pot răspunde, netulburaţi, la îndemnul christic: „Lăsaţi copiii să vină la Mine”. De la acest izvor primesc, probabil şi o energie creativă aparte, ce pare că se primeneşte din ea însăşi, la fel ca lumea copilăriei, la fel ca lumea satului. Probabil din acest motiv, arta naivă nu are reziduuri, deşeuri, nopţi nepătrunse, ziduri reci, angoase, obsesii, crispări. Ea conţine o lumină interioară numai a ei, lumină pe care vizitatorii impresionantei expoziţii organizate în cadrul Festivalului Naţional de Artă Naivă de către Asociaţia Artiştilor Naivi din România şi de Mircea Stroe, o vor aprecia în toată frumuseţea şi candoarea ei.

Ramona Novicov, critic de artă