Expoziţia de artă naivă „Libertatea impusă”, din Turnul Primăriei Oradea, vrea să readucă în conştiinţa publică actuală faptul că în timpul regimului comunist din România cenzura era omniprezentă în toate domeniile culturii, ajungând să modifice radical percepţia spectactorului, atitudinea acestuia faţă de artă şi receptarea în faţa obiectului artistic. Mesajul transmis de lucrările lui Gheorghe Parascan este despre consecinţele subordonării artei criteriilor estetice ale ideologiilor totalitare, un avertisment privind statutul artei şi al artiştilor într-un regim de tipul celui instituit şi în ţara noastră pînă în 1989. Din punctul său de vedere, despărţirea de trecut nu se poate produce fără asumarea acestuia.

Oricum, pentru Gheorghe Parascan comunismul există şi astăzi, în domeniul artistic: „Forma de organizare ce pretinde şi astăzi că reprezintă artiştii români, adică Uniunea Artiştilor Plastici, a luat naştere prin 1950 tocmai ca <<o formă nouă şi superioară de organizare a vieţii artistice pe bazele realismului socialist şi esteticii marxist-leniniste>>. Prin privilegiile acordate unor membri ai camarilei, UAP a rămas, şi astăzi, tot realist socialistă şi marxist-leninistă”. Artistul băcăuan şi-a făcut aproape un crez din a se război cu tot ceea ce poate fi catalogat drept „comunism” în arta naivă şi nu numai: cu autorităţile care refuză pictorilor atît spaţii expoziţionale cît şi şanse egale, cu colegii de breaslă care adună distincţii „la kilogram”, cu mentalitatea artiştilor vinovaţi de tăcere sau cu acţiunile îndreptate în defavoarea competenţei intelectuale şi profesionale artistice.

Din punct de vedere tematic, lucrările artistului naiv băcăuan ilustrează teme principale ale propagandei regimului comunist: omul nou, construirea socialismului, industrializarea, „viaţa fericită a ţăranului colectivist”, „binefacerile vieţii în societatea comunistă”, „cel mai iubit fiu al ţării”, „marele Cîrmaci” ş.a.m.d.
Distingem astăzi în picturile lui Parascan o falsă obedienţă estetică, o lipsă de apetenţă pentru tern şi plat, o lucire ghiduşă de curajoasă nepăsare. Într-un mulaj parodic de plastică oficială, artistul băcăuan imită foarte bine pictura subordonată, dar lasă să se vadă clar, de sub tematicile aplatizante vehiculate în vreme (ce probau constrîngerea condiţiei vitale artei), acea libertatea în interiorul creaţiei cu care artiştii jonglau fin înainte de ’89, chiar dacă erau supuşi unor presiuni constante pentru a se alinia la noua ortodoxie estetică şi a deveni o simplă anexă a secţiei de propagandă. „În creaţia artistică nu există şi nu trebuie să existe astfel de suprimări ideologice sau bizare reţetare estetice, întrucât producţia artistică nu este una aşa cum comunismul a închipuit-o: ea nu este nici industrială, nici agricolă, nici alimentară, este producţia sufletului şi a căutării, de aceea cu mult superioară.”, spune artistul.

Majoritatea exponatelor din Turnul Primăriei Oradea, chiar dacă eliberate de constrîngeri, ajung să se asimileze cu modelul de devoţiune omagială din epocă. Ramele roşii contribuie din plin, prin osmoză inversă, la acest efect. Inventarul… ideologic de imagini (re)create de Parascan pe pînză are însă grijă să lase dezvelit un colţ care ne spune că e doar o joacă, o încercare de umor românesc, o licenţă veselă gen „bine c-am scăpat”.